Luxul lecturii: La Budapesta. Scrisul – ca boierie mare şi har

Adauga comentariu Trimite articolul pe email Vezi comentarii Tipareste articolul

Umblu şi citesc, citesc şi umblu. Budapesta-i mare şi frumoasă, chiar dacă îmbrăcată-n cenuşiul unei toamne prelungite. Am multe impresii de consemnat, am câteva amintiri de păstrat. Însă rubrica trebuie să meargă înainte. Aşa că aveţi şi astăzi posibilitatea de a urmări continuarea dialogului epistolar dintre Nicolae Băciuţ (provocatorul) şi Nicolae Steinhardt (cel ce s-a lăsat cu bucurie provocat), purtat – e de făcut această menţiune, mai ales pentru fragmentul de faţă – în anul 1987! – Ce înseamnă o zi, o zi obişnuită din existenţa dv. de acum? – Înseamnă o luptă cu trupul şi cu mintea. Trupul, din ce în ce mai acaparator, mai neobrăzat, se tânguie, se cere îngrijit, răsfăţat. Trebuie să-l disciplinez, să-l ţin în frâu, să-i dau peste nas. (Îngrijindu-l totuşi, că e tare nevolnic.) Mintea, brusc înzestrată cu o memorie fenomenală, îmi aminteşte absolut toate relele, prostiile, meschinăriile, păcatele ce am săvârşit. Îmi descoperă în fiece zi altele. Nu i rău (Ps. 50: Iar păcatul meu înaintea mea este pururea.), dar nu se cuvine nici să mă deznădăjduiesc, să ajung a mă urî şi dispreţui din cale afară. Trebuie, totuşi, să citesc, să mă veselesc, să nu mă dau bătut, să mă port astfel încât să nu se observe de către ceilalţi că am necazuri trupeşti ori angoase mintale, să înfrunt neantul lui Heidegger şi al lui Jaspers, să opun găurii negre din centrul Căii lactee credinţa mea creştină a veşniciei duhului, să-mi tot repet că nu-s numai materie, ci şi spirit şi că, deci, nu mi pasă de găurile negre. – „Apărarea şi prezentarea omului modern”. De ce trebuia prezentat omul modern? De ce trebuia apărat? Să revenim „la zi”. De ce trebuie apărat omul modern? – Prin 1937–1938, convingerile mele conserva¬toare au cunoscut o cotitură. Le am nuanţat, am trecut de la paseism şi retro la o concepţie în care „modernul” poate fi modelat în categoriile concepţiei conservatoare. Am conceput un partid al „moderaţilor violenţi” şi al conservatorilor în trench coat. Drept care şi necesitatea de a mă redefini şi a l reaşeza pe omul modern în cadrul valorilor tradiţionale. A fost o perioadă de exaltare şi euforie. Sunt şi acum un liberal conservator „modern”. – Să extrapolăm: de ce trebuie apărat scriitorul contemporan? Climatul literar? – Scriitorii (simţitorii, gânditorii, neteluricii) trebuie mereu apăraţi, deşi nu sunt deloc fiinţe slabe. Trebuie însă apăraţi împotriva asalturilor conformismului, birocraţiei, entropiei. Mai ales în epocile totalitariste. – Viaţa literară este, din păcate, aşa cum o ştim. Grupuri şi grupuleţe, vanităţi şi orgolii nemăsurate. Aceasta într-o extremă a ei. Ce mi se pare mie mai alarmant, privind de la depărtare şi înafara „jocurilor” viaţa literară, e că renunţă la credinţă, adesea, şi cei de bună credinţă. Că se susţin cauze numai pentru că „inamicul” literar contestă pe cineva dintre cei apropiaţi. Mi se pare imoral – am exemple la îndemână – să aplici superlative unui poet şi pentru că o altă „istanţă” critică, ostilă ţie, l a contestat vehement. Acesta e doar un biet exemplu dintre cele care deformează adevărul vieţii literare, al literaturii. Care definesc latura anormalităţii climatului literar. Care credeţi că sunt, în principal, factorii care alimentează anormalitatea unui climat literar? – Parcă am mai vorbit despre problema aceasta, a clicilor literare. Ne otrăveşte pe toţi. Să repet: V-am spus că sunt un admirator (entuziast) al romanelor Groapa şi Săptămâna nebunilor. Nu o pot spune public, nu pot încerca să scriu despre ele, din pricină că aş fi numaidecât considerat că am trecut de partea clicii lui Eugen Barbu. Iată o pildă a spiritului de gaşcă. Anormalitatea (spurcarea) climatului literar se datorează în special spurcării climatului general: e ca o molimă care pătrunde pretutindeni. Mediul literar nu este etanş. Vai nouă. – Iată, inevitabil, revin la Judecata de apoi a poeţilor. Într-o revistă de mare tiraj, cum e Săptămâna, cu audienţă largă la semidocţi, profani, ignoranţi, amatori de „scandaluri”, sunt terfelite valori ale literaturii noastre contemporane. Se difuzează în tiraje de masă false ierarhii, se mistifică valori etc. Şi, cu toate acestea, nu se ia act cu curaj împotriva acestei imposturi critice. E adevărat, şi tăcerea e o replică. Nu însă cea mai fericită, cred. Poate doar cea mai potrivită la un moment dat. Cum vedeţi dv. justificarea atitudinii faţă de mistificările, batjocorirea valorilor literare în general? – Nu există justificare, numai explicaţii: laşitate, resemnare, silă, oboseală, simţul inutilităţii, abjecţia generalizată, scârba – un amestec de oboseală scârbită şi de resemnare metafizică. Dar intervine şi înţelepciunea: Săptămâna are mână liberă, un soi de salvus conductus din partea unor foruri foarte înalte. Îşi poate permite orice, are acces la dosarele cele mai tăinuite. Nu i nimic de făcut. Iar românului nu-i place (pe drept cuvânt) să lupte cu morile lui Don Quijote. – Cu debutul dv., spuneaţi, aţi intrat „cu bastonul” în literatură. Şi, totuşi, cei contestaţi nu s au supărat. Şi cei contestaţi erau, în 1934, Eliade, Cioran, Noica… Ce credeţi că poate asigura destinderea unui climat literar? – Ce cred că poate asigura destinderea unui climat literar? Numai şi numai cumsecădenia, libertatea şi normalitatea climatului general. (Aşa-i şi cu problema libertăţii şi a egalităţii: nu pot fi realizate prin legi ori instituţii juridice: îşi au izvorul şi garanţia în moralitatea şi cumsecădenia şi cuminţenia societăţii.) În 1934, ţara noastră era o ţară de civilizaţie şi cultură, purtarea celor parodiaţi de mine nu a fost de mirare, se conforma spiritului de liberă exprimare a opiniilor, spiritului de îngăduinţă, de libertate, de omenie, politeţe, toleranţă a societăţii de atunci (care, ca orice colectivitate civilizată, tolera şi gluma). – Ce înrâuriri poate avea teroarea în literatură, în primul rând asupra valorilor în formare? – O înrâurire totală. Teroarea, ca şi puterea absolută, ca şi tortura, cucereşte totul, sterilizează, paralizează totul. Acesta-i secretul. Îl intuise şi bătrânul, încă din secolul al XIX lea, l a sesizat perfect şi implacabil şi discipolul său de mai târziu. Teroarea e cancerigenă şi invincibilă. Potopeşte literatura, o desfiinţează. Eventual mai tolerează – câtva timp – simplele exerciţii textualiste, ca neprimejdioase, ca pe nişte fandacsii, apoi le va nimici şi pe ele. O oarecare „cântare” proletcultistă le va mânca şi pe ele. Pot fi cazuri izolate de rezistenţă, spirite de tip „catacombă”, dar literatura ca atare intră şi ea sub incidenţa terorii. – Ce înseamnă, de fapt, pentru dv. „libertate, autenticitate, toleranţă”? – Astea nu se definesc. Se simt. Oricine – şi omul cel mai simplu, mai necitit, mai comun – ştie când există libertatea şi când nu i decât o formulă. Defi¬niţiile sunt cu totul inutile, ba uneori şi caraghioase, pedante. Autenticitatea înseamnă sinceritate şi curaj, nefăţărnicie, nesimulacru, nemecanicitate, nerepetiţie, neconformare la norme. Surpriză. Adevărul, realitatea, scrisul sincer sunt aşezate toate sub semnul surprizei. Şi autenticitatea nu se defineşte, şi ea se simte. Oricare cititor câtuşi de puţin avizat îşi dă imediat seama dacă scriitorul scrie (conştient ori inconştient) după şablon, indicaţii, modă ş.a.m.d. ori de la sine, dacă joacă un rol sau „se dă în vileag”, se mărturiseşte, se dă fără ruşine pe faţă. –– Sunteţi foarte detaşat (dar şi ataşat) de fenomenul poetic optzecist. Aţi fost contemporan cu aproape toate experienţele literare fundamentale ale acestui secol. Prin ce s-ar detaşa mişcarea optzecistă, susţinută şi contestată în acelaşi timp? Care sunt şansele acestei experienţe? – Fenomenul poetic optzecist cred că e o încercare, o ţâşnire spre libertate. Minunată. I-am apreciat foarte mult pe „cei cinci”. A fost, din senin, un suflu de curăţire şi vitejie. La Dej, în 1982, la seminarul interdisciplinar, am simţit o bucurie fără pereche, s-a vorbit liber, m-am crezut în anii -30. Generaţia -80 a fost o speranţă. Cărtărescu şi Mircea Dinescu am impresia că se retrag în jocuri de trapez, iar textualismul face ravagii. Oamenii se rostuiesc, se aşează. Poezia rămâne, însă, un tărâm privilegiat. Nu-l părăsi, dragul meu. Fereşte te de „idei”, goleşte-ţi mintea de idei, de tot ce cunoşti despre ce se întâmplă în „practică”, şi caută-ţi – egoist, tenace, nesimţit – bucuria într-o poezie născută prin generaţie spontană, căzută – cum spun francezii – avec la derniere pluie. – Ce credeţi că ar trebui să l definească în primul rând, pe scriitorul tânăr? – Păi (vorba lui Lovinescu), tinereţea. Adică posibilitatea de a întocmi cocktailuri din ingrediente foarte felurite: cinism, nepăsare, curaj, milă, scârbă de putregai, minciună, mumii şi lozinci; apoi multă inteligenţă, cultură, fineţe, graţie… Vezi textul meu O definiţie a culturii în revista Tribuna. Un scriitor e un complex foarte complicat de însuşiri diverse, contradic¬torii, multe inefabile. Aşezate, probabil, helicoidal, ca şi cocul genetic. Reţetele nu ţin, nici definiţiile, nici programele, şi cu atât mai puţin sfaturile. Oricum, inteligenţă (multă), luciditate, dispreţ pentru facilităţi. Şi reţinere. Se scrie astăzi prea mult, e o manie, o molimă, o incontinenţă. Poporul român e un popor foarte talentat, au apărut lucruri bune, remarcabile, dar şi multă apă de ploaie. Toată lumea scrie, şi tot timpul. Nu-i bine. Se cere strunire, reflecţie, negrabă. Ehei, scrisul e boierie mare şi har. Nu-i treabă de ici-colo. Repet (vorba e a lui Păstorel, de la Maiorescu citire), scrisul e boierie.

DAN MUCENIC

817 Afisari