„Munteanu e olog de la 18 ani“

Adauga comentariu Trimite articolul pe email Vezi comentarii Tipareste articolul

Fănuş Neagu vorbeşte, pentru ATAC, despre motivele pentru care a renunţat să mai scrie cronică sportivă. De patru ani, scriitorul brăilean s-a îndepărtat de fotbal, afundându-se în literatură. El ciuruie naţionala României şi îl ironizează pe antrenorul de la FC Argeş: „Uitaţi-vă unde a adus Piteştiul. De când este el acolo, oraşul ăla nu mai miroase a lună, a drumuri voievodale şi a bucurie“

Metaforele lui Fănuş Neagu au luminat lumea fotbalului timp de 40 de ani. A renunţat să mai scrie despre fotbal în primăvara lui 2003, când naţionala României a pierdut meciul împotriva Danemarcei, cu scorul de 5-2. „După acea înfrângere, mi-am dat seama că naţionala noastră îşi bate joc de toţi spectatorii. Şi tot atunci am constatat ceea ce o lume întreagă refuză să vadă: că Dorinel Munteanu este olog de la vârsta de 18 ani. Nu l-am considerat niciodată un mare jucător. N-am nimic cu el. N-am vorbit faţă în faţă niciodată, dar i s-au atribuit calităţi pe care nu le-a avut şi a luat pe nedrept faţa celor mai buni doar pentru a ajunge pe primul loc în clasamentul selecţiilor naţionale. Mi se pare strigător la cer şi de prost gust. Am mai încercat o mânie şi o mâhnire când, tot datorită lui, am ratat victoria în meciul retur cu Danemarca. Şi iată că n-a făcut nimic nici ca antrenor: uitaţi-vă unde a adus Piteştiul. De când este el acolo, oraşul ăla nu mai miroase a lună, a drumuri voievodale şi a bucurie“, declară, pentru ATAC, Fănuş Neagu. „Totuşi, înfrângerea cu Danemarca de la Bucureşti a fost un pretext. Motivul real este următorul: când am văzut că în fotbal banul dictează, am început să clipesc mărunt şi să murmur din buze la adresa celor care fac numai afaceri, şi nu spectacol. Şi, în plus, am scris 40 de ani cronică sportivă, cât să mai scriu? Prietenul meu, Relu Cosaşu, a intrat mai târziu decât mine în acest câmp al bucuriilor şi al durerilor de-o zi, deci e normal să termine mai târziu“, mai spune Fănuş.

„Rădoi nu e jucătorul pe care l-am crezut mare“
Scriitorul brăilean a mai avut o tentativă de a renunţa la cronica sportivă, tot după un eşec dureros: în primăvara lui 1984, când Dinamo a pierdut semifinala din Cupa Campionilor Europeni cu Liverpool. „M-am răzgândit atunci. Eram mai tânăr şi liber-schimbist. Acum sunt mai grijuliu cu mine însumi. Îmi mai controlez păcatele, pentru că am picioarele şubrede şi nu mai pot s-o rup la fugă din tribună după ce am înjurat o galerie. Mă prind ăia imediat. Mă înhaţă de guler şi mă pedepsesc“, zice Fănuş cu o naivitate de şcolar.

Acum, Fănuş Neagu s-a împăcat cu echipa naţională: „Cred că ne calificăm la Campionatul European. Contez pe Piţurcă, are ochi. În pofida multor inamici, el deţine o încăpăţânare care îi aduce noroc. Pedepsirea lui Rădoi cu ceva timp în urmă, gest care nu mi-a plăcut pe moment, văd că astăzi se legitimează, Rădoi nefiind jucătorul pe care şi eu l-am crezut mare datorită laudelor din presă. Apoi, faptul că Mutu a fost menţinut în echipă atunci când toată lumea îl izbea mi s-a părut din nou benefic“. Autorul „Insomniilor de mătase“ crede că Mutu, Chivu şi Lobonţ vor face parte din galeria de aur a echipei naţionale. „Aştept ca Marica să facă saltul pe care ni l-a promis Mircea Lucescu“, adaugă el.

„Copos este foarte strâns în marginea zgârceniei“
Puţini se pot lăuda că ţin cu atâtea echipe ca Fănuş Neagu: „Ţin cu Dinamo, Rapid, CFR Cluj şi cu marea mea iubire, Brăila, care se tot duce de-a rostogolul în apele Dunării“. E convins că Dinamo va câştiga acest campionat, preţuindu-l mult pe Mircea Rednic. „Îmi mai plac Grigoraş, Hizo, Ionuţ Popa şi îl aştept înapoi pe Andone. Regret că prietenul Marius Lăcătuş şi-a cam încrucit paşii la UTA. Uriaşele talente pe care le dădea Aradul cândva au început să se schimbe în gulii“. Pe Răzvan Lucescu îl ştie de când „a dat din pământ“: „În ciuda aşteptărilor mele, a făcut carieră ca portar, iar ca antrenor este unul dintre cei mai şlefuiţi. E neobrăzat de tânăr şi sunt convins că viaţa îl va răsplăti. Mi-a fost drag Copos, dar văd că e foarte strâns în marginea zgârceniei. El urmează legea Grantului: toată lumea veselă, dar cu lacrimi pe obraji“. Când vine vorba de Steaua, Fănuş e mai rezervat şi încearcă un pic de diplomaţ ie: „ Îmi place Cosmin Olăroiu , chit că Steaua traversează o epocă pe care n-o înţeleg absolut deloc. Despre Gigi Becali nu am prea multe de spus, pentru că eu nu construiesc vile în Pipera. Meme Stoica e de pe malul Dunării, dar din Moldova... Nu e de la Brăila. Gestica lui fandosită şi tot spectacolul mahalagesc îmi cam displac. În rest, îi doresc sănătate. Ce să vă mai spun, la Ghencea merg oficialii când expiră. Eu mă opresc mai încoace“. Nu se poate abţine şi aruncă două-trei vorbe şi despre Craiova: „Bănia a fost părăsită de marile sale glorii. Au rămas acolo nişte băieţi care se împrăştie parcă spre Caracal şi spre Dăbuleni. Patronii par a fi binevoitori. Dau bani, dar îi dau pe apa sâmbetei. În schimb, m-am îndrăgostit subit de CFR Cluj. Pe vremuri mi-a plăcut Universitatea Cluj, iar acum am ajuns să pot spune că CFR Cluj e o surpriză foarte plăcută. Ce dacă au făcut echipă cu străini! Nu e ceva rău. Uitaţi-vă la Chelsea, câţi englezi are în teren?!“

„La Dinamo erau corturi ca în Evul Mediu“
Când vorbeş te despre stadioane, Fă- nuş Neagu nu se gândeşte la stelele date de UEFA, ci la amintiri, tinereţe şi amăgiri: „Cel mai mult îmi place stadionul Cotroceni. Dar îmi pare rău că în tribunele alea nu mai vezi trei câini, iar când eram eu tânăr ne strângeam la meciurile Progresului câte 10.000. Şi în copaci eram atârnaţi. Stadioanele pe care m-am simţit cel mai bine? Republicii şi, bineîn- ţeles, Giuleştiul, între haimanale. Şi era să uit. Un alt stadion care mi-a rămas mie la inimă se afla pe unde e Opera Română azi şi se numea Venus. Tribune de lemn... Lucrurile astea ţin de vis, ţin de tinereţea mea şi de amăgiri. Îmi aduc aminte cu mai puţină plăcere de stadionul din Ştefan cel Mare. Eu sunt om bătrân şi am apucat vremea când acolo era o imensă groapă, la Dinamo, ca toată Floreasca de altfel, unde erau corturi ca în Evul Mediu, ca la curtea miracolelor de care vorbeş te Hugo. Giuleştiul a stat totdeauna pe mal de vorbe gâlcevitoare şi frumoase. S-a sprijinit mai mult pe inima spectatorilor, decât pe piloni solizi. Oamenii care populau tribunele erau magnolii în ziua meciurilor, iar după aceea deveneau arbori scuturaţi. Giuleştiul a fost un miracol... pur şi simplu. George Copos ar trebui să scoată bani şi să facă din acel stadion un Templu al Viselor. Pentru că acolo au visat multe generaţii de oameni şi au visat frumos“. Fănuş Neagu n-a mai fost de multă vreme pe un stadion de fotbal: „Mi-ar plăcea să mai miros aerul acela al furtunilor de mai, că aşa miroase mereu pe stadioane, a furtună de mai. Uneori, când mi-e dor de fotbal, îmi plac şi meciurile proaste. Numai să-i văd cum se bat acolo cu mingea“.

„Dinu mă urăşte când îi surprind vreo cacofonie“
Îl întreb dacă mai scrie, şi atunci răspunde simplu: „Păi altceva ştiu să fac? Lucrez la volumul al doilea al romanului „Asfinţit de Europă, răsărit de Asie“, care probabil va apărea cu alt titlu. Lansarea o văd cam prin vară“. Şi finul său, Cornel Dinu, s-a apucat de literatură: „Şi-a cioplit mâna şi scrie atră- gător. Lucrează la o carte în prezent. Mulţi au bănuit că eu aş fi dintre cei care săvârşesc îndreptări pe manuscrisele sale. Nu e adevărat, eu îi fac doar observaţ ii scurte, dar după ce articolele apar: în cazul în care surprind vreo cacofonie sau vreun cuvânt grosolan, i-l aduc la cunoştinţă, ştiind că în acea clipă el mă urăşte. Nu contează, mă urăşte, dar măcar a învăţat“. Pe 5 aprilie, scriitorul brăilean a împlinit 75 de ani: „Nu“, mă corectează, „am împlinit de trei ori 25 de ani, cum spunea un poet italian. Am primit cadouri, dar la vârsta mea nu te mai bucuri de cadouri, dacă nu ai parte de sănătate. Pe vremuri îmi doream daruri substanţiale şi sub formă lichidă. Mi-a trecut această bucurie, dar am rămas cu patima gândului“, spune râzând. Încă o întrebare plată: „Era mai frumos fotbalul acum 40 de ani?“. Şi răspunsul sclipitor pentru un om de 75 de ani: „Toate erau mai frumoase când eram tânăr. Până la urmă, viaţa e luminoasă oricând, e un triumf, e magnifică!“.

295 Afisari